JUN
04

Venea din feerie

4 iunie 2011, 15:27   |   Postat în Cultură, Literatură   |   Fii primul care comenteaza acest articol!

Odată cu Fănuş Neagu dispare nu un om, cu atât mai puţin o literatură, ci un mod, autentic, deşi desfrânat, de a iubi viaţa.

Fănuş Neagu a iubit viile şi vii, vinul şi îngerul, magnoliile, stadioanele, tinereţea, nebunia, prietenia, cireşele, bobocii de gâscă, ţărmul mării la asfinţit, luna îmbrăţişând zăpezile, perfecţiunea verbului „a ninge”, şi, înainte de toate, începuturile, deci frumuseţea. E un lux, dar nu un păcat, pe care noi, cei pe care ne acuza just că trăim şi murim atât de urât, nu îl mai putem cuprinde. De aici, din această sărăcie, din această sărăcire a sentimentelor pleacă deruta, deci tragedia, unui timp lacom croit. Dar viaţa nu a fost dintotdeauna o loterie cu bile măsluite. Fănuş Neagu a apucat ultimii ani ai acelui trecut în care oamenii ştiau şi să iubească. Nu s-a ruşinat niciodată să recunoască: venea din feerie. Desigur, a şi greşit, şi nu puţin, însă la judecata finală va conta tot cât a iubit fiecare.

Sunt scriitori care construiesc lumi şi emigrează în ele, păstrându-şi nealterate visele. Sunt scriitori care contemplă moartea, ca pe suprema creaţie. Sunt scriitori care găsesc doar în mizerie, în cădere, un rost. Şi mai sunt scriitori care deschid privirea la fiecare clipă, ca în prima clipă, cei care văd culorile în întuneric, cei care văd şi nu încetează să se minuneze. Fănuş Neagu a fost dintre aceştia din urmă. Ultimul poet al Dunării a avut o energie estetică interioară imposibil de controlat altfel decât în fraze agonizant de lungi, în care metaforele ştiau că vor găsi nu doar culcuş, ci alinare şi, adesea, strălucire.

Aflu că Fănuş Neagu a plecat neîmpăcat. Detractorii săi, meschini, i-au agăţat de ultimul drum falsa dorinţă a canonizării. Dar Fănuş Neagu nu a fost un sfânt, şi ştia că nu un sfânt trebuia el să fie. Nu un cancer l-a înfrânt, cancerul e neputincios în faţa munţilor, ci, mai probabil, trezirea în acest coşmar: limba română nu întinereşte, ci apune, deşi toţi slujitorii ei, slujitori, dar orgolioşi, au crezut-o veşnică.

Fănuş Neagu a posedat, cu furie uneori, un talent irepetabil, un talant pe care a avut inteligenţa să-l cultive şi să-l înmulţească până a atins o comoară pe care putea să o dea, liniştit, pe un cal, căci fericirea e, totuşi, gratuită. Odată cu el dispare nu un om, cu atât mai puţin o literatură, ci un mod, autentic, deşi desfrânat, de a iubi viaţa. Şi mai mult: odată cu el se stinge vechea înţelepciune a celui care înţelegea că destinul există, că locul unei naşteri nu se poate niciodată schimba şi că, da, când ştii ce şi cum să vezi, ea, nenorocita de viaţă e magnifică.

* Adevărul, 29.05.2011

Andrei Crăciun

Cuvinte cheie: Adevarul, andrei craciun, Fanus Neagu
Comenteaza
JUN
04

Confesiunile unui cititor mărunt

4 iunie 2011, 14:55   |   Postat în Cultură, Literatură   |   1 Comentariu

Sâmbătă, 28 mai, la Bookfest, Adrian Georgescu, chiar el, cel din dreapta,  îşi lansează prima carte – „Câteva sfârşituri de lume“. Am citit-o: e un debut, dar e minunată.

La început, când l-am citit, în ziarele ce păreau de sport, şi poate că şi erau, acolo, la ultimele pagini, eram atât de tânăr încât nu aveam nici măcar trecut. Trebuie să ştiţi că atunci, la drept vorbind, nici viitorul nu prea exista, iar Mark Zuckerberg era doar un puber, genial probabil, dar puber. Iar ziaristul era încă îndepărtat, un orizont inatacabil, deci magic.

Apoi, după cum ştiţi, ceva fundamental, minunat sau groaznic, s-a întâmplat: viitorul a început să treacă graniţele, dar nu şi reperele, au devenit tot mai palide, apoi, cumva, au dispărut. La începutul acestei revoluţii care va duce, ca toate revoluţiile, la înlocuirea unei lumi cu o alta, nici mai bună, dar nici mai rea, articolele mele au ajuns lângă articolele lui. Şi invariabil, o roşeaţă invizibilă cuprindea vârfurile căznite ale frazelor mele, fraze de amator. Eu credeam, şi mai cred şi acum, că un cuvânt se poate explica doar prin alte două cuvinte, tot aşa cum o idee, ca şi un om, se naşte doar din alte două idei. Le căutam, deci, nepermis de mult, uneori până aproape de închiderea ediţiilor. El, dimpotrivă, trimitea la tipar, spre publicare, din vreme, articole care trădau o uşurinţă a concepţiei pe care doar talentul celor puţini şi aleşi o poate da. Era limpede că eu, ascunzându-mi durerile, totuşi, mă chinuiam, iar el se juca. Evident, îl uram.

Întâmplător, sau mai degrabă nu, am ajuns, mai târziu, să ne şi întâlnim, chiar dacă el venea din viaţa la Faulkner şi eu din moartea lui Ivan Ilici, din moartea la Tolstoi, deci la om; să ne întâlnim şi să bem unele beri. Eu, reporterul veşnic începător, i-am luat câteva declaraţii lui, gazetarul deja consacrat, premiat şi, mai ales, liber. Şi iată-ne, patru ani mai târziu, eu – prizonier irecuperabil, fără speranţă al redacţiei, el – tot mai liber; iată-ne, încă la răsăritul unei posibile prietenii, gata de întrebări, dar mai ales de răspunsuri, despre prima sa carte.

Păstrez deja, pentru mai târziu, când el va fi imposibil de ocolit, mândria că am fost coleg cu Adrian Georgescu, scriitorul, mândria că, fie şi într-un ziar, am fost la o singură pagină de el. Şi, evident, îl iubesc, aşa cum doar un cititor mărunt poate iubi un scriitor pentru care atributul comun mare e şi insuficient, şi inutil.

* Rostogolit în “Adevărul” din 22.05.2011

Cuvinte cheie: adrian georgescu, bookfest, cateva sfarsituri de lume
Comenteaza
MAY
09

Frazele lui Michel Houellebecq rezumă ce este mai întunecat şi mai comun în omul contemporan.

Din prima miercuri a lunii septembrie, mai multă luciditate şi, cum se ştie, mai multă dramă vor fi disponibile, la un preţ modic. Michel Houellebecq îşi va lansa noua carte, „La carte et le territoire”, şi, ca în orice revoluţie, după Franţa, o lume întreagă se va revolta repede şi va înţelege târziu.

Ştim, deja, din „Le Parisien”, epilogul: volumul lui Michel Houellebecq va fi dezbătut, desfiinţat şi, apoi, recompensat cu Premiul Goncourt, fiindcă „deja a devenit stânjenitor ca scriitorul francez contemporan cel mai citit, cel mai vândut şi cel mai admirat să nu primească suprema distincţie literară din Hexagon”.

Ştim, deja, tot din „Le Parisien” (care anunţă cărţile, cumva magic, aşa cum anunţă ecografiile sexul copiilor nenăscuţi), că în „La carte et le territoire” apare personajul Michel Houellebecq, un artist de faimă mondială, care, ca şi adevăratul Michel Houellebecq, locuieşte pe malul râului Shannon, într-o casă căzătoare, „cu peluza cea mai neîngrijită din întreaga Irlandă”. Un artist care, ca şi adevăratul Michel Houellebecq, se îmbracă prost, bea mult şi speră puţin.

Între „Nu-mi place această lume, nu-mi place absolut deloc. Societatea în care trăiesc mă dezgustă”, „Oamenii trăiesc unii lângă alţii ca vacile; e de înţeles dacă ajung, din când în când, să mai împartă o sticlă de alcool” şi „Există lucruri pe care le putem face şi altele care par prea dificile. Puţin câte puţin, totul devine prea dificil; la asta se rezumă viaţa”, mai e puţin de adăugat.

După ce a demolat ce se putea demola, de la propria mamă la religii vechi şi la cele mai subtile nuanţe ale verbului „a trăi”, după ce a fost ştampilat ca „fascist”, „misogin”, „pornograf” şi aşa mai departe, prea departe, Michel Houellebecq îşi propune cel mai previzibil şi mai vast program. Vrea să se desfiinţeze. Se va vinde bine, desigur. Michel Houellebecq e în galeria selectă a scriitorilor care iau un milion de dolari la semnătură, aşa cum e şi în tribul şi mai select al celor care nu dau doi banii pe banii ăştia.

Forţa lui Michel Houellebecq e formidabila capacitate de a scrie simplu ceea ce simt, în chip complicat, milioane de contemporani: „Nu vă temeţi de fericire. Nu există”. Michel Houellebecq e, de fapt, un terorist care aruncă totul în aer. În cuvintele sale, ca printre resturi de cadavre, se vor găsi suficiente indicii din vremea acestei apocalipse: rădăcinile retezate de globalizare, hedonismul radical, până la urmă – imposibilitatea de a iubi.

Dacă este adevărat că totul se va sfârşi şi că se va sfârşi aşa, atunci Michel Houellebecq este autorul necrologului pe care îl merita, totuşi, omenirea.

* Rostogolit în “Adevărul” din 15.08.2010

Cuvinte cheie: Adevarul, andrei craciun, harta si teritoriul, houellebecq
Comenteaza
MAY
09

Intelectualii

9 mai 2011, 11:58   |   Postat în Literatură   |   Fii primul care comenteaza acest articol!

Are, desigur, dreptate Borges: «Ce a fost va fi».

Îndeobşte, intelectualii ratează momentele istorice grave sau avertizează din vreme şi în zadar. Se angajează entuziast şi greşit sau discret şi just.

Există în „Jurnalul” lui Franz Kafka o notă peste care nu pot trece. Sunt doar două propoziţii, care sună zguduitor, cât tot „Procesul”. La 2 August 1914, Franz Kafka scria în Jurnal aşa, nu mai mult, dar nici mai puţin: „Germania a declarat război Rusiei. După-amiaza, înot”.

Ar trebui să se ştie şi că a fost frig la Berlin pe 17 octombrie 1930. În Sala „Beethoven”, publicul e ciudat, ca începutul acela de secol. Sunt acolo comunişti, social-democraţi, catolici din „Zentrum” şi agitatori nazişti. E acolo şi Joseph Goebbels, pe care Adolf Hitler l-a însărcinat să „cucerească” Berlinul. Se amestecă gambete şi fulgarine în aşteptarea lui Thomas Mann, cea mai importantă figură literară a momentului. Laureat al Premiului Nobel, scriitorul nu a coborât de pe soclu pentru o serată banală.

Simte că încă e timp, nu mult, căci epoca dă semne de nebunie. Vorbeşte limpede despre cum cei ca el, care mai cred în toleranţă, au ajuns de „o lamentabilă excentricitate”. Se prăbuşeşte morala, dispare frumuseţea, cad reperele, infernul e aproape şi Thomas Mann vede, înţelege, se revoltă.

În „Oamenii lui Hitler. Elita naţional-socialismului (1919-1945)”, Ferran Gallego fotografiază bine seara de toamnă când Thomas Mann părăseşte în grabă, cumva pe furiş şi sigur înspăimântat, locul unde condamnase „exaltarea orgiei simţurilor şi renunţarea la raţiune”. Zece ani mai târziu, Europa era un abator, când nu era un crematoriu. Între Germania lui Mann şi Reich-ul lui Hitler prăpastia era definitiv trasată şi ticsită de cadavre.

E cunoscut şi deja uitat: istoria lui Thomas Mann e comună cu a tuturor profeţilor ignoraţi. Pe de altă parte, Jean-Paul Sartre şi Raymond Aron au fost prieteni şi adversari redutabili, filosofi angajaţi şi prizaţi. E un truism, dar trebuie amintit: o generaţie întreagă a preferat să greşească alături de Sartre cel charismatic, robul utopiilor, decât să aibă dreptate cu Aron antipaticul, lucidul, moderatul. Sartre a fost un clasic dependent ideologic, un narcoman hrănit cu iluzia comunismului mântuitor. Aron a condamnat „religia Revoluţiei”, opiul intelectualilor, cu fermitate şi răbdare. Viitorul l-a validat pe el. Sartre a rămas doar infinit mai talentat, mai naiv şi mai canalie.

Mă întorc mereu, nu ştiu de ce, acasă. Mă uit la marii intelectuali români, cu aşteptările tocite în fiecare an. Îi văd cum trudesc penibil şi meschin sub jug politic pentru interesele lor mici şi mijlocii, cum se complac şi se resemnează într-o tristeţe artificială. Ascultaţi-i cu atenţie: veţi ghici în ideile lor palide toate dramele următoare.

*Rostogolit în “Adevărul” din 04.07.2010

Cuvinte cheie: Adevarul, andrei craciun, borges, intelectualii, kafka, raymond aron, sartre
Comenteaza
MAY
09

Esenţial

9 mai 2011, 11:51   |   Postat în Literatură   |   Fii primul care comenteaza acest articol!

Când, după cărţi şi evanghelii, a început să construiască din litere un blog, la 85 de ani, José Saramago, care dăduse demult în mintea înţelepţilor, a deschis cu albul frumuseţii oraşului Lisabona.

Frumuseţea ascunsă în cartierele sărace, cartierele „celor care nu au multe, dar simt mult”, frumuseţea care nu le este dat să o vadă decât poeţilor şi, uneori, rudelor lor mai sărace – prozatorii.

Acolo, pe blog, José Saramago a spus în limbajul secolului nou, scurt, direct şi curajos, tot ce, de obicei, nu se spune, ci se urlă sau se tace: că George W. Bush are o inteligenţă mediocră şi o ignoranţă abisală, că e de neînţeles cum Italia l-a dat lumii pe Berlusconi, după Verdi. A fost, bineînţeles, acuzat de exces de indignare.

José Saramago a fost comunist, dar aceasta este o clasificare insuficientă, deci nedreaptă. El şi-a ţesut o haină ideologică numai a lui, aşa cum din literatură a făcut o lume. José Saramago nu evită să întrebe, mai degrabă cu tristeţe, decât cu furie, de câţi oameni condamnaţi la supramuncă şi la depresie e nevoie ca să se producă un singur om bogat.

Demult nobelizat, José Saramago a împărţit tot acolo, pe blog, câteva cuvinte ca nişte premii fără nume, căci nu de nume au ele nevoie, lui Kafka, „pentru că a demonstrat că omul e o insectă” sau lui Gogol, „pentru că a contemplat umanitatea şi a găsit-o ca fiind tristă”. Ei între ei, cei care nu şi-au ridicat statui, ei, cei care nu şi-au făcut din ei chip cioplit.

Acum, când despre  José Saramago se spune că ar fi murit, ceea ce evident este doar o nerozie formală, textele sale de pe blog au fost strânse într-un „Caiet”, care va fi publicat, zilele acestea, la Polirom, şi în limba română. Mi se pare o veste esenţială.

Esenţial mi se pare şi acest dialog, deloc suprarealist, suprins – sunt câteva nopţi de atunci – chiar pe malul Dâmboviţei. Un taximetrist ţigan şi pitic înfrunta un poliţist a cărui obezitate era greu temperată de o mustaţă de sublocotenent. Poliţistul a aruncat nedumerirea aceasta cu care, neştiind ce să fac, o fac publică: „De ce crezi că meseria voastră e mai importantă decât a noastră? De-a lungul istoriei au murit mai mulţi poliţişti decât taximetrişti…”.

Şi, în ajunul zilei naţionale, esenţială, tragică, şi fără dezlegare, mi se pare şi greaţa mărturisită în scris, chiar dacă sunt decenii de atunci, de Eugène Ionesco, scriitor francez, de loc din Slatina. Greaţa de un naţionalism românesc.

* Rostogolit în “Adevărul” din 30.10.2011

Cuvinte cheie: Adevarul, andrei craciun, berlusconi, caietul, ionesco, kafka, polirom, saramago, slatina, verdi
Comenteaza
MAY
09

Criza

9 mai 2011, 11:44   |   Postat în Literatură   |   Fii primul care comenteaza acest articol!

Alegând un singur erou pentru „Ciuma„, Camus nu se opreşte nici la ziaristul Rambert, şi nici la doctorul Rieux.

Scriitorul îl preferă pe Grand, funcţionarul pe care îl lasă între hotarele acestor litere, adică nemuririi: „Da, dacă este adevărat că oamenii ţin să-şi propună exemple şi modele, pe care le numesc eroi, şi dacă trebuie neapărat să existe unul în această povestire, atunci naratorul îl propune tocmai pe acest erou şters şi insignifiant, care n-avea în firea lui drept calităţi decât o inimă bună şi un ideal aparent ridicol. Asta va da adevărului partea care îi revine, adunării de doi cu doi totalul ei de patru, şi eroismului locul secundar care i se cuvine, exact după, şi niciodată înaintea exigenţei generoase a fericirii„.

Pentru cine nu ştie sau a uitat, Grand era personajul în care se reunea tot ce e mai simplu şi mai măreţ în om, simplu, dar nu banal, măreţ, dar nu exagerat. El îşi împlinea datoria cu onestitate, el ştia să fie curajos, fără să ştie cât este de curajos, ceea ce este o artă rară şi în literatură, şi în viaţă. Idealul său, „aparent ridicol„, era acesta: el meşteşugea în fiecare seară la o frază care ar fi trebuit să deschidă o operă perfectă, menită să îi facă pe editori să-şi dea jos pălăriile (deşi editorii, ne informează naratorul, nu poartă pălării în birou). Fraza era caraghioasă, ceea ce nu anulează ce este esenţial: Grand avea „o inimă bună„.

Şi dacă ar fi criza de acum exact ca o ciumă, ca un oraş stăpânit de moarte, de război, de totalitarism, de colaboraţionism, de frică? Şi de ce nu ar fi? Şi cine va fi eroul timpului nostru, dacă nu un Grand neştiut, anonim în subteranele zilelor, cel care îşi împlineşte datoria cu onestitate, cel căruia nu îi lipseşte curajul de a mai trăi şi când nu mai e nimic de trăit.

Crizele, ciumele, epidemiile sunt trecătoare, şi chiar dacă nu ar fi, tot cei ca Grand ar duce pe umerii lor nu cerul, dar măcar pământul. Dintre toate cele ce s-au pierdut, cu anii, pierderea înţelepciunii de a ne alege modelele, pe care le numim eroi, mi se pare cea mai grea, chiar dacă sunt tot mai puţini să o înţeleagă şi, câteodată, să o plângă. Acestei pierderi îi stă alături doar mutilarea înţelesului cuvântului „împreună”.

* Rostogolit în “Adevărul” din 21.12.2010

Cuvinte cheie: Adevarul, albert camus, andrei craciun, ciuma, grand
Comenteaza
MAY
09

Ernesto Sábato a renunţat la fizică pentru metafizică, a ajuns în inima existenţei şi, groaznic de generos, s-a întors pentru a da o mărturie despre cum e şi cum nu ar trebui să fie.

Un fel de întuneric s-a lăsat de când, în ultima sâmbătă a lunii aprilie, la Buenos Aires, o bronşită a sfârşit tunelul, totuşi, lumesc, al lui Ernesto Sábato. E facil de scris aşa, dar este şi obligatoriu: s-a încheiat, atunci, nu un om, ci un secol.

Fireşte, s-a găsit şi un învăţat spaniol care, pe urmele lui Albert Camus, să facă o plecăciune, mărturisind că Ernesto Sábato a fost şi mai mult – o universitate personală, la care cine putea să acceadă avea să deprindă lecţia supremă a inteligenţei: scepticismul.

Poate că nu vă interesează încă, poate că aveţi treburi cu mult mai urgente, care par chiar însemnate, dar va veni un timp în care fiecare îl va găsi în el pe Juan Pablo Castel, pictorul care a ucis-o pe María Iribarne. Iar atunci…

Oricum, cu el, cu Juan Pablo Castel, Ernesto Sábato a creat nu un personaj literar, ci o anume, teribilă, alchimie a lucidităţii. Când anii ’40, în sfârşit, se încheiau, prea mulţi editori citeau „Tunelul”, fără să înţeleagă, desigur, nimic. Manuscrisul lui Ernesto Sábato a fost respins, cu violenţă şi dezgust. Adevărul a învins, iar această frază a putut fi publicată, devenind Constituţia neoficială, dar universală, a statului fragil, dar nu invizibil, al celor liberi – „Există un singur tunel, întunecos şi singuratic: al meu”.

Şi cu adevărat miraculoasă nu este această înţelegere profundă, exactă, a ce este etern în om, ci gratuitatea cu care Ernesto Sábato a reuşit să rămână, până la îndepărtatul său sfârşit, un solidar, un luptător pentru bine şi pentru dreptate.

Deşi se moare mult în textele lui Ernesto Sábato, la fel de mult ca în viaţă, argentinianul a scris pentru cei vii e o formă de rezistenţă admirabilă şi tot mai puţin admirată de contemporanii bucuroşi să renunţe la „povara” memoriei, bietele cârtiţe mimând fericirea în coridoare care ar trebui să ajungă la lumină, şi nu ajung.

Comunist, cum sunt artiştii la tinereţe, Ernesto Sábato a observat la timp că materialismul dialectic este o contradicţie în termeni, şi-a făcut publică observaţia, a rămas cu explicabile sensibilităţi stângiste, şi-a ars multe dintre cuvintele scrise, a renunţat, cu eleganţă, la fizică pentru metafizică, a ajuns în inima existenţei şi, groaznic de generos, s-a întors pentru a da nu o notă informativă scrisă, ci o mărturie despre cum e şi cum nu ar trebui să fie.

Ernesto Sábato a început, sâmbătă, 30 aprilie, o nouă călătorie, probabil, mai îndelungată. Viaţa celorlalţi, se spune, fără să fie neapărat adevărat, continuă.

E.S. 1911-2011

* Rostogolit în “Adevărul” din 08.05.2011

Cuvinte cheie: Adevarul, andrei craciun, ernesto sabato, tunelul
Comenteaza
MAR
28

Ce este omul

28 martie 2011, 18:07   |   Postat în Cultură, Literatură   |   1 Comentariu

Nu e povestea unui gras care îmbătrâneşte, cum îmbătrânim cei mai mulţi dintre noi, nici moguli, nici cerşetori, undeva în josul clasei de mijloc. Nu e povestea unui George oarecare plecat să îşi împlinească un vis din copilărie, visul îngropat de viaţa care a trecut cum trece viaţa – ca şi cum ar fi o clipă, una singură. Nu e.

Acest George Bowling al lui George Orwell este un profet solitar, care nici nu se mai oboseşte să explice lumea, fără să obosească, totuşi, să şi-o explice sieşi. George, grasul, măruntul agent de vânzări din anii `30, el, care ar supravieţui oriunde, fără să se ridice, dar şi fără să coboare, târându-şi, cu o oarecare demnitate, şi burta, şi ratele, el, cel cu care femeile străine s-ar mai culca doar plătite bine, el, tatăl a doi copii minori şi enervanţi, înţelege înaintea celorlalţi că viaţa nouă nu merită trăită, dar că nu e nimic de făcut şi o trăieşti.

El înţelege că va veni, din nou, războiul mondial, că între oamenii morţi şi gorilele vii nu mai există nimic. George Bowling vede suburbiile erupând vulcanic, bărbaţii purtând costume tot mai scumpe şi pălării tot mai elegante, vede capitalismul distrugând vechea Anglie, şi nu doar atât.

El pleacă la pescuit, înspre ceea ce a fost cândva Lower Binfield, satul copilăriei sale. Îl va găsi, fără să îl regăsească. Lower Binfield e de nerecunoscut. Călătoria cu George Bowling spre Lower Binfield încetează, o înţelegi cu fiecare frază, să rămână simplă. Călătoria aceasta este călătoria oricui (şi dintotdeauna) înspre copilul care a fost. E călătoria care îţi arată cât de mult s-a pierdut şi cât de puţin s-a câştigat, cu timpul, cu anii, cu viaţa. De aceea, „O gură de aer” se va citi, cu aceeaşi emoţie, până la sfârşitul care trebuie să vină.

„O gură de aer” este, o spun toţi criticii cu lecturi serioase, romanul care prefigurează explozia de geniu din „Ferma animalelor” şi „1984”. Nu îi combat, dar nici nu îi cred. „O gură de aer” este altceva, mai mult, oricum.

„O gură de aer” ajunge acolo unde puţine scrieri au ajuns – dă un răspuns rezistent, îl cred chiar etern, la mai vechea întrebare „Ce este, de fapt, omul?”.

George Orwell, O gură de aer, Polirom, 2010, traducere din limba engleză şi note de Ciprian Şiulea

Cuvinte cheie: editura polirom, george orwell
Comenteaza
MAR
15

„Soni“, cartea lui Andrei Ruse, are toate şansele să ajungă una „cult“ pentru generaţia Yahoo! Messenger, cu fraze din ea puse la „status“.

“Mă cheamă sonia. am 26 de ani. cancer la stomac şi încă şase luni de trăit. pe orgoliul meu îl cheamă patrocle. nu am puteri speciale, am verificat “. Aşa scrie Andrei Ruse, cu litere mici, dar asta n-are nicio importanţă. Aşa se scrie acum.

Andrei are 23 de ani, n-are cancer la stomac, un orgoliu imens, pe care nu ştiu cum îl cheamă, şi, probabil, încă destule de trăit & scris. E poet, şi încă unul al naibii de bun, poet publicat în volum, anul trecut, la „Vinea“. Prima lui carte a fost botezată provocator: „Black Job“. Ruse a făcut trecerea la roman brusc, entuziast şi nepregătit.

A lucrat jumătate de an la cartea care a ieşit acum mai bine de o lună la Tritonic, editură pentru care a şi muncit o vreme. Andrei Ruse are multe „proiecte“ în mediul on-line, site-uri literare, videopoeme (un mix fain de poezie, muzică şi imagini filmate cu camere pentru amatori) şi alte lucruri. Îşi promovează singur şi agresiv cartea, i-a făcut blog (soni.tritonic.ro), provoacă dezbateri în Club A. Se întâlneşte cu prieteni şi cu cititori care l-au cunoscut pe net şi vorbesc despre „Soni“.

Dezbatere on-line

Romanul lui Ruse a ajuns repede un „must-read“ pentru generaţia care mănâncă grăbit, face dragoste grăbit, aleargă la muncă grăbit şi grăbit înapoi în case mici, de obicei garsoniere. Andrei l-a introdus în circuitul blogurilor în natură şi, deşi nu există o estimare exactă, este, poate, cartea cea mai dezbătută on-line de anul acesta sau de când există internet în România. Cine ştie?

Andrei Ruse a citit mult, a văzut filme bune şi încearcă să arate toate astea în „Soni“. Scrisul lui e influenţat masiv de Palahniuk şi Welsh, şi de o întreagă literatură urbanmizerabilistă de limbă engleză. Fata din povestea lui Andrei se trezeşte într-un joc al sorţii în care ne-am putea trezi oricând oricare dintre noi, deşi – cum spune Ruse – nu credem că ni se va întâmpla chiar nouă, pentru că, ştim din filmele de la Hollywood, totul se termină cu bine. „Soni“ are multe scăpări şi toate şansele să fie făcută praf de un critic experimentat. Nu contează. Ruse nu convinge că poate fi un romancier fin, dar printre rânduri se citesc o poezie şi o sensibilitate care-l salvează şi-l definesc.

„Nu e nimic aici“

„Soni“ nu o să vă schimbe viaţa, e posibil să o citiţi doar pentru că e „la modă“, pentru că are mult sex, multe droguri şi puţină moarte, dar nici asta nu contează pentru autor.

El vrea să spună ceva important, şi o urlă brutal şi precipitat, ca un tânăr grăbit ce este.

A scris cartea asta pentru că oricum vom muri într-o zi (motivul pentru care şi Jack Kerouac a scris „On the road“). „Soni“ se poate rezuma şi într-o singură frază (dar ce frază!): „Nu e nimic aici, în afara dorinţei noastre de a muri cât mai târziu posibil“.

* Andrei Ruse, Soni, Tritonic, 2008.

Text publicat iniţial aici.

Cuvinte cheie: andrei ruse, black job, cancer, kerouac, on the road, palahniuk, soni, tritonic, vinea, welsh
Comenteaza
MAR
15

Cartea „Un gest de iubire“ e copertată frumos: o ea înfofolită bine şi un el, cu puşca pe umăr, în decorul îngheţat al unei păduri siberiene.

Numele autorului, James Meek, e foarte probabil să nu vă spună nimic, deşi are o carieră jurnalistică spectaculoasă, fiind autorul unor reportaje senzaţionale din Cecenia sau Irak. Deasupra numelui autorului, o propoziţie simplă: „Cea mai bună carte pe care am citit-o în ultimii ani“. Semnat: Irvine Welsh. De obicei, frazele de genul acesta ascund golul dintre coperţi, însă Welsh, autorul lui „Trainspotting“, nu e genul care să arunce cu complimente. Şi Irvine Welsh are dreptate: cartea e cea mai bună pe care o puteai citi în ultimii ani, orice ai fi citit în ultimii ani.

„Un gest de iubire“ (în original „The People’s Act of Love) e o capodoperă. E o surpriză că Meek nu e rus, pentru că face parte din familia rară a scriitorilor care ştiu să spună o poveste ca şi cum ar fi ultimul lucru pe care ar mai apuca să-l facă. E un Tolstoi britanic de secolul XXI. Un bijutier care lucrează cu verbe.

„Un gest de iubire“ vorbeşte despre Siberia anului 1919. În satul Iazâk convieţuiesc un regiment ceh, mânat până la capătul urât al lumii („unde niciun om n-ar trebui să fie obligat să locuiască“) de capriciile Primului Război Mondial, o sectă de obsedaţi în iubirea lor de Dumnezeu, bărbaţi care se castrează pentru a arunca în flăcările iadului „cheile“ care-i ţin legaţi de Satana şi femei care-şi mutilează sânii. Castraţii îşi spun „îngeri“ şi sunt conduşi de Balaşov, un fost soldat, soţ, tată şi bărbat.

Totul în cartea lui Meek are o motivaţie amplă: dragostea. Personajele sunt teleghidate de iubirea care le copleşeşte, le distruge şi le înnobilează vieţile. Chiar şi cel mai sinistru dintre ele: anarhistul Samarin, fanaticul „roşu“ care schimbă radical Iazâkul.

*James Meek, Un gest de iubire, Humanitas fiction, 2008, traducere din limba engleză de Fraga Cusin.

Text publicat iniţial aici.

Cuvinte cheie: humanitas fiction, irvine welsh, james meek, un gest de iubire
Comenteaza